Când bunicii mei îmi povesteau că pe vremea lor era aproape imposibil ca o familie modestă să îşi Å£ină copiii în ÅŸcoală, mi se părea o istorie exagerată. Eu mergeam la ÅŸcoală pe cheltuiala statului comunist, nu îmi cerea nimeni bani pentru manuale ÅŸi nu mi s-a părut că ai mei părinÅ£i au făcut cine ÅŸtie ce sacrificiu pentru ca subsemnatul să iasă un băiat citit. A, un amănunt important pentru ce va urma. Åžcolile erau îngrijite ÅŸi permanent renovate. ÃŽn zilele noastre, o familie cu un venit obiÅŸnuit de 1.000, 1.500 lei/lună se chinuie să suporte costurile unui copil în ÅŸcolile, chipurile, subvenÅ£ionate de stat. De 17 ani, la fiecare început de „etapă ÅŸcolară” se dezbate cu o constanţă jignitoare aceeaÅŸi problemă. Majoritatea unităţilor de învăţământ au deficienÅ£e mari la capitolele bază materială ÅŸi spaÅ£ii civilizate. SituaÅ£ie arhicunoscută, dar… nerezolvată, rămasă parcă o tristă moÅŸtenire a unui trecut care s-a răzbunat tocmai prin indolenÅ£a celor responsabili. De altfel, dacă am vrea să descoperim vinovatul, intrăm într-un cerc vicios. Directorii de ÅŸcoli dau vina pe Primării că nu alocă suficienÅ£i bani, Primăriile arată cu degetul către un guvern zgârcit, iar guvernul se vaită că nu are de unde. ÃŽn tot acest timp, în Å¢iÅ£eÅŸti a fost renovat W.C.-ul ÅŸcolii cu doar 600 de milioane… iar exemplul nu este singular. ÃŽi pasă cuiva?

This entry was posted on 05-09-2007 at 12:59 am and is filed under Pur si simplu. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.