Sentinţa în cazul Tanacu, în care călugărul Daniel Corojanu şi alte patru măicuţe au primit ani de puşcărie pentru o exorcizare care s-a încheiat cu decesul unei creştine, a trecut destul de neobservată în ochii opiniei publice, deşi o oarecare vâlvă s-a făcut. Subiectul în sine era mult mai cuprinzător decât epopeea artificială a Elodiei. Sunt două mari aspecte care au scăpat, mai mult sau mai puţin intenţionat. În primul rând, practica exorcizării este mai mult dezagreată de biserică, decât acceptată oficial ca o procedură de vindecare spirituală a unor enoriaşi atinşi de necuratul (mă rog, în cazul celor care cred în asemenea bazaconii). Cu toate acestea, în multe biserici din ţară şi chiar din Argeş se desfăşoară asemenea ritualuri şi teoretic se pot întâmpla tot felul de accidente în timpul lor. Nefericiţii de la Mănăstirea Tanacu au contribuit într-un fel la moartea unui om, deşi sunt convins că ei nu s-au gândit vreo clipă la un asemenea deznodământ. Sunt de asemenea sigur că în simplitatea lor intelectuală, ei au crezut că datorită caznelor la care au supus-o pe posedată, necuratul va ieşi din ea. Din păcate, i-a ieşit doar… sufletul, iar tămăduitorii au ajuns la puşcărie. Astfel, atingem punctul doi al poveştii şi anume, unde învaţă preoţii şi călugării tehnicile exorcizării? Mă gândesc că nici într-un caz la facultatea de artă naivă… Avem atunci o problemă de sistem pe care biserica noastră se face că nu o vede, dar iată ce se poate întâmpla dintr-un exces de zel combinat cu o înţelegere primitivă a ideii de spiritualitate şi vindecare prin credinţă. Sau poate că unii prelaţi ar trebui să simtă pe pielea lor beneficiile acestui ritual ca să se mai deschidă la minte ? Dl. Gigi

This entry was posted on 05-02-2008 at 10:51 pm and is filed under Pur si simplu. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.